Fragment audio de 12 secunde din piesa de teatru radiofonic 59 minute de așteptare.
Puteți regăsi aceasta replică la minutul 00:08:50 in versiunea Bandă a înregistrării.
- Ți-aduci aminte că ea s-a opus din răsputeri la căsătoria noastră. Avea idei de grandomanie. Voia s-o mărite pe fii-sa cu un ofițer.
- Știu...
- Ei, Margarita s-a încăpățânat și ne-am căsătorit.
- Numai că între mine și soacră-mea a rămas așa, ca un fel de os în gât.
- Fatalmente.
- În ziua aia am ajuns cu trei sferturi de oră mai devreme. Are și ea mania asta, de la ea a moștenit-o nevastă-mea.
- Și trenul avea întârziere?
- Închipuiește-ți ghinion!
- Te rog să mă crezi că a fost un calvar. Cu tine, acuma, e floare la ureche, față de ce-a fost atuncea.
- Nu știam ce să-i mai spun, îmi storceam creierii, nimic! Nu-i spuneam nimic. Nu știu dacă și ea-și storcea creierii, dar, de spus, nu spunea nici ea nimic.
- Pe drum, treacă-meargă, zgomotul pașilor mai mobila nițel tăcerea... dar la gară, nenorocire!
- Și pe urmă, nu știu dacă tu ești ca mine, dar, cu cât tăcerea devine mai lungă, cu atât mi-e mai greu s-o sparg. Cu atât mai mult ceea ce-mi vine să spun mi se pare idiot.
- Lucrurile capătă dintr-odată o importanță enormă.
- De exemplu, dacă, după zece minute de tăcere, spui: Soarele a dispărut... parcă ai subînțelege că n-o să se mai întoarcă niciodată și că e sfârșitul pământului.
- Și totuși am spus asta, am spus-o în ziua aia. Pentru mine era un noroc că găsisem ceva de spus, un pretext.
- Și cu asta a demarat conversația?