Fragment audio de 12 secunde din piesa de teatru radiofonic Casa cu două intrări.
Puteți regăsi aceasta replică la minutul 00:27:02 in versiunea Bandă a înregistrării.
- Așadar, pentru a-l primi, fratele meu a hotărât să-l instaleze în camera mea, urmând ca eu să mă mut într-o mică încăpere din celălalt colț al casei.
- Dar, în același timp, mi-a poruncit ca, tot timpul cât străinul va locui la noi, să mă ascund cu grijă, în așa fel încât nici să nu bănuiască prezența mea în casă.
- Câtă lipsă de politețe!
- Felix crede că, în felul acesta, va înlătura bârfelile orașului.
- De bună seamă, gurile rele ar putea cleveti pe seama lui, când, într-o casă unde-i o fată de măritat, el aduce un oaspete tânăr.
- Dar, socotind grija fratelui meu de a mă ascunde drept o jignire, m-am mutat totuși în cămăruța hărăzită.
- Acolo, însă, am descoperit o ușă secretă, care duce, printr-un coridor, către o altă ușă secretă, care dă în camera unde e găzduit acum don Lisardo, prietenul fratelui meu.
- Prevăd urmarea, căci nimic nu rănește mai mult sufletul unei femei decât lipsa de încredere pe care i-o arăți.
- Într-adevăr...
- Preocuparea fratelui meu de a mă feri de privirile străinului, curiozitatea mea sau, poate, soarta, mi-au aprins dorința de a ști cum arată acest don Lisardo.
- Dorință pe care poate că n-aș fi simțit-o, dacă nu mi-ar fi fost oprit să-l văd.
- Te înțeleg. Aceasta-i moștenirea pe care am primit-o de la greșeala primei femei...
- Ei, pentru a putea vorbi lui don Lisardo, am ieșit într-o zi din casă și l-am așteptat pe drumul care duce spre Aranjuez, pe unde trebuia neapărat să treacă.
- Ascunzându-mă, la început, în faldurile mantiei mele, am sfârșit prin a-i îngădui să-mi vadă chipul. Fără, însă, a-i spune cine sunt.