Fragment audio de 11 secunde din piesa de teatru radiofonic Nepotul lui Rameau (1966).
Puteți regăsi această replică la minutul 00:20:44.720 în înregistrarea originală.
- În sfârșit, domnișoara se așeza la clavecin, în timp ce maică-sa îmi făcea un semn de aprobare.
- Merge binișor, domnule Rameau, nu? O, n-ar fi nevoie decât să vrea, dar nu vrea. Îi place mai mult să-și piardă vremea pălăvrăgind, dichisindu-se, alergând sau făcând mai știu eu ce.
- Uite, dumneata nici n-apuci bine să pleci că ea își închide cartea ca să n-o mai deschidă decât atunci când vii din nou. Și n-o dojenești deloc.
- Ei, bine, domnule Diderot, fiindcă totuși trebuia să fac și eu ceva, îi luam mâinile domnișoarei și le așezam altfel.
- Sol, sol, sol, sol. E un sol, domnișoară! Maică-sa se supăra: Nu mai ai ureche deloc? Uite, eu, care nu stau lângă clavecin și nu-ți văd cartea, tot simt că trebuie să fie un sol.
- Tare-ți mai necăjești profesorul. Nu pricep cum poate fi atât de răbdător. Nu reții nimic din ce-ți spun. Nu faci măcar un pas înainte.
- Iertați-mă, doamnă, iertați-mă. Într-adevăr, ar putea merge mult mai bine dacă domnișoara ar vrea, dacă ar studia puțin, dar și așa merge destul de bine.
- Vai, dacă aș fi în locul dumitale, domnule Rameau, aș ține-o un an la aceeași bucată.
- O, n-aveți nicio grijă, doamnă, n-o să treacă mai departe până când n-o să cânte bucata asta fără nicio greutate. Dar, bineînțeles, n-o să dureze atât de mult cât credeți.
- Domnule Rameau, o măgulești. Ești prea bun.
- Ei, ora trecea, școlărița îmi dădea bănuții cu o mișcare grațioasă a mâinii și cu o reverență pe care o învățase de la profesorul de dans, iar eu îi puneam în buzunar. Mai flecăream apoi o clipă, după cum se cuvine, apoi dispăream.
- Și iată ce se numea o lecție de acompaniament.
- Uite, sosesc. Sunt grav. Mă grăbesc să-mi scot mănușile. Deschid clavecinul. Încerc clapele.
Citat aleatoriu