Fragment audio de 12 secunde din piesa de teatru radiofonic Veciniada.
Puteți regăsi această replică la minutul 00:10:50.193 în înregistrarea originală.
- Poți să taci, nu te obligă nimeni să vorbești.
- A... nu... Mi-am adus aminte. Într-o zi s-a mutat alături de mine, în același apartament o vecină, o femeie de circa 40 și ceva.
- S-a uitat în camera mea și mi-a zis: Camera asta-mi place. Mi-ar trebui pentru extindere. În două luni te fac să te muți.
- Ba am să te fac să te muți... a zis ea. Și ce credeți c-a făcut? A început să-mi facă viața un infern.
- Avea un cățel. Un cățel pe care începea să-l bată după miezul nopții ca să urle și să nu mă lase să dorm. Era un cățel cât pumnul, dar care urla cât unul ciobănesc. Ca să scap de el, într-o zi l-am aruncat în veceu... și-am tras apa.
- Ha ha... Dar bestia de vecină... ce-a făcut?
- Avea urletele lui înregistrate pe Tesla, pe șase piste de magnetofon și punea banda să latre numai după miezul nopții ca să mă-nnebunească.
- Am reușit să-i iau banda și să i-o rup!
- Mi-a rupt și ea o ureche în timpul încăierării, dar nu contează, a trecut... Nu trage, că se dezlipește!
- Dar ce idee diabolică i-a venit bestiei? S-adus într-un parc, a adunat câțiva greieri și i-a aruncat în casa mea. Noaptea greierii cântau de mama focului, iar eu îi căutam prin toate crăpăturile... până am devenit astenic!
- Și atunci vă întreb pe dumneavoastră, dacă un astfel de vecin poate fi numit om? Și dacă merită să ai față de el onoare sau milă?
- Al meu se șterge numai pe preș, se șterge pe preșul meu... el vine... murdar...
- Domnule fotograf! Domnule fotograf!
Citat aleatoriu